Marele val de la Kanagawa cunoscut și sub numele de Marele
Val sau pur și simplu Valul, este o xilogravură creată prin tehnica blocurilor
de lemn de artistul japonez Hokusai. Este cea mai faimoasă operă creată de
Hokusai și una dintre cele mai cunoscute opere de artă japoneză din lume.
Imaginea prezintă un val enorm care pune în pericol bărcile
de pe coasta orașului Kanagawa (astăzi orașul Yokohama, Prefectura Kanagawa).
Deși uneori s-a presupus că este un tsunami, este mult mai probabil ca valul să
fie un val seismic de dimensiune mare. Ca în multe dintre imaginile din serie,
este ilustrată zona din jurul Muntelui Fuji într-un moment specific, iar
muntele apare în fundal.
Am utilizat filtrul PRISMA având ca textură “valul lui
Hokusai” pentru a prelucra câteva fotografii personale ale unor clădiri din
orașul Iași. Iată ce am obținut.
Există
în Parcul Expoziţiei din Iaşi o fântână arteziană cu o vechime de peste
160 de ani. Domnitorul Grigore Al. Ghica a adus-o în 1851 pentru a o
instala în fața Palatului Ocârmuirii (aflat pe locul Palatului Culturii
de astăzi). Interesant este că fântâna este ornată cu... delfini despre
care se spune (Sorin Iftimi - "Simbolurile unui oraş simbol") că existau
pe stema orașului Iași încă de la începutul secolului XIX. De altfel
discuţia pe tema prezenţei delfinilor pe stema oraşului Iaşi este mai
complexă. După 1920 fântâna este instalatã în piaţa de lângã hotelul
Continental.
Fântâna cu delfini
Stema veche a orasului Iaşi
Fântâna poziţionatã în piaţa de lângã Hotelul Continental
Precum în marile metropole, care se respectã, lumea vorbeşte
cã şi în subteranele Iaşului existã o reţea de tuneluri la intersecţia cãrora
se aflã pivniţe trainice din piatrã. O legendă veche spune cã existã un tunel
care trece pe sub Bahlui şi leagã zona fostei curţi domneşti (azi Palatul
Culturii) de curtea mãnãstirii de la Cetăţuia. O altă legendă spune că ar
exista un tunel care ar avea ieşire tocmai la Podu Iloaiei. Istoricii infirma
ipoteza tunelelor de comunicare. Dar multe beciuri au fost astupate în timpul
construirii diverselor clădiri.
În timpul invaziilor tătăreşti din secolul al XVII-lea
beciurile reprezentau ascunzători ideale. Tătarilor, care locuiau în stepã, le
era frică de întuneric şi se fereau să intre în păduri şi în spaţii închise şi
întunecate. Beciurile comunicau între ele şi se putea ajunge prin ele până la
marginea oraşului. O cercetare a armatei, realizată înainte de al II-lea Război
Mondial vorbeşte de tuneluri ce legau pivniţele , care ajungeau şi până la
300-350 metri lungime (zona de nord - USAMV). Au fost descoperite beciuri
trainice în mai multe zone din oraş: Palatul Culturii, Palas, zona Sf. Andrei,
Biserica Barnovschi, Hala Centrală, Trei Ierarhi-şcoala Gh. Asachi, str.
Colonel Langa, pietonal- CUB (Grigore Ureche), Bolta Rece, Casa Pogor, Rond
Agronomie-USAMV, etc.
Statuia ecvestră a lui
Ştefan cel Mare, realizare a sculptorului francez Emmanuel Frémiet din anul 1882,
este situată înfaţa Palatului Culturii
din Iaşi. Monumentul a generat încă din perioada inaugurării o serie de
controverse. “Figura cu barbă” şi “coroana catolică” de pe fruntea marelui
domnitor, au fost principalele motive care au stat la baza viitoarei legende.
Înainte de a ajunge la Iaşi (1883), a fost expusă la Salonul Naţional de
sculptură de la Paris (1882), unde a fost deosebit de
apreciată ca realizare artistică.
Zvonurile
susţin că în atelierul sculptorului Frémiet ar fi existat două comenzi, una din
România, pentru domnitorul moldovean şi una din Polonia, pentru un cneaz local.
După finalizarea lor, s-a produs o confuzie şi se spune că adevărata statuie a
lui Ştefan cel Mare ar fi la Cracovia. Supărarea pare să fi trecut, dar
nelămurirea persistă.
La
inaugurarea monumentului au participat mai multe personalităţi ale momentului,
inclusiv familia regală. Regele Carol I a donat, cu această ocazie, două tunuri
Krupp, captură din Războiul de Independenţă a Regimentului de dorobanţi din
dealul Copoului care, de atunci, flanchează monumentul.
Când vine vorba de fotografie în zona aceasta nu pierde din vedere proiectul meu personal
Deja unii din noi au uitat cum este sã vezi atâția oameni pe pietonalul Ștefan cel Mare din Iași. Sperãm cu toții ca astfel de fotografii să nu devină documente rare în istoria orașului sau, de ce nu, a omenirii!
Acesta este un proiect vechi, aflat în lucru de foarte mult timp și care aștepta finalizarea cu un album pe hârtie. Fotografiile au fost realizate în ultimii 5-6-7 ani. Astăzi am realizat un album electronic (de lucru). Finalul va avea sigur un alt cuprins. Sau nu!? Mai vedem!
Îmi amintesc cum, copil mic fiind, de 3-4 ani, mai făceam câte o boroboaţă. Ca orice alt copil. Tata era personajul “dur” în familie şi era "abilitat sã ia măsuri”. Nu mă bătea, nu ţipa la mine, ci mă pedepsea într-un mod foarte simplu., mă punea să “stau la colţ”. Nu tu ţipete şi nervi. Nu tu vânătăi, lungiri de urechi şi dureri de fese. Nici pe boabe de porumb, nici pe nuci, în picioare. Şi trebuia să tac şi să nu mă uit nici în dreapta, nici în stânga. Stăteam câte o oră sau două, funcţie de “gravitatea” faptei. Şi stăteam şi “îndurăm”. Fereastra era în stânga, la circa jumătate de metru, dar nu aveam voie să privesc afară. Că... mă vedea “durul”. Ce se întâmpla în caz că nu respectăm constrângerile!? Nu pot să vă spun, pentru că nu am aflat niciodată. De mic, am fost învăţat să respect regulile. Dacă regula spune aşa sau aşa şi o face cel abilitat să o facă, atunci tu eşti obligat să respecţi regulile jocului.
“Ce educaţie cazonă!”, vor spune bunicii nostalgici; “Ce tatã rău!”, vor îngâna câteva mămici blânde şi drăgăstoase; “Ce copil prost!”, vor spune unii mai tineri. Nu tu tabletã sau telefon mobil. Nu tu desene animate, consolã sau maşinuţã. Două ore stai ca un personaj fără identitate, cu faţa la colţul camerei. Nu te întorci şi nu te uiţi nici în dreapta – nici în stânga.
Ce îţi rămâne să faci?. Cine îţi ţine companie? Ei aici intervine cineva din interior. Inteligenţa ta începe să scormonească printre gânduri, snapshot-uri mentale şi amintiri. Începi să faci asocieri şi să inventezi. Creezi personaje noi şi joci jocuri cu reguli necunoscute încă. Visezi locuri spectaculoase şi îţi ordonezi dorinţele. Visezi la prieteni fantastici şi te gândeşti ce vei face când îi vei întâlni.
Fără să supăr niciun specialist în parenting şi nici un educator cred sincer că episoadele acestea au contribuit la dezvoltarea imaginaţiei mele, a creativităţii. O idee asemănătoare am găsit AICI .
Aflăm de la specialişti: “creativitatea apare atunci când eşti supus constrângerilor şi nu atunci când ai opţiuni şi resurse nelimitate. Constrângerile ne oferă un punct de plecare și câteva elemente de construcție cu care trebuie să ne descurcăm - o problemă de rezolvat, o învârtire inovatoare care trebuie dezvăluită sau o persoană care să fie pe plac. Totul de pe planetă, inclusiv fiecare dintre noi, este format din doar 118 elemente chimice cunoscute, aflate în milioane de combinaţii unice.” Nu mai ţin minte unde am auzit asta şi vreau să cred că am reuşit să o reconstitui, cât de cât corect.
Unii spun că e nevoie de o atmosferă specială„zen” sau... "creativitatea se moşteneşte". Sau... "creativitatea se învaţă". De altfel exista mai multe mituri analizate în cadrul unor studii ştiinţifice. Mai multe detalii găseşti AICI .
Unii cred că pentru a realiza fotografii deosebite au nevoie de tehnică nouă, cât mai performantă. Alţii trebuie să fotografieze locuri cât mai exotice. Desigur, ambele ipoteze îţi pot aduce satisfacţii deosebite şi cadre inedite. Ernst Haas spunea cândva despre fotografie: "Nu sunt interesat sã fotografiez lucruri noi . Sunt interesat să văd lucrurile altfel". Ce pãrere ai?
Iată un exemplu simplu. Încerc să finalizez, cu un album, un proiect foto mai vechi din care am ales câteva fotografii. Mi-am propus ca subiect Palatul Culturii din Iaşi. Cred că unii s-au plictisit de el. Eu am încercat să-l văd şi să-l fotografiez... „altfel”. Poate am reuşit, poate nu. Sper să aflu în cele din urmã. Mai multe imagini... în curând sau, mai bine zis... în album.
Sunt multe de spus pe subiectele acestea. Fiecare are părerea sa. Putem continua la nesfârşit. Mai povestim pe tema imaginaţie-creativitate. Pânã una-alta, îţi doresc fotografii inedite şi s-auzim numai de bine.
Staţia de metrou L'Enfant Plaza din Washington, DC. Este o zi friguroasă de ianuarie 2007. Un om a cântat la vioară, timp de 45 de minute, şase piese de Bach. În timpul acesta, 1097 de oameni au trecut prin zonă, majoritatea în drum spre serviciu.
Sã-l vezi si sã-l asculti pe... viitorul George Enescu
Avea în faţa sa, pe trotuar, cutia deschisă a viorii. Recitalul a început şi, după câteva minute, un om între două vârste l-a observat şi s-a oprit să-l asculte pentru scurt timp, apoi a plecat grăbit, pentru că programul încărcat nu-i permitea.
Patru minute mai târziu, o femeie i-a aruncat în cutia din faţă un dolar, fără să se oprească. După alte 2 minute, un tânăr se reazemă de perete ca să-l asculte, după care se uită la ceas şi pleacă, în pas alergător, spre peron.
Cautã reflexiile - Grand Hotel Traian
După 10 minute, un copil de 3 ani se opreşte în fata muzicianului, dar maică-sa îl trage grăbită de mânuţă. Copilul se mai opreşte odată să-l privească pe violonist. Maică-sa nervoasă îl împinge nervoasă înainte. Puştiul întoarce capul din când în când, până dispar amândoi după colţ. Scena se repetă şi cu alţi copii, dar părinţii îi împing de la spate, grăbiţi să ajungă la treburile lor.
Cautã reflexiile - Palatul Culturii
Toată "reprezentaţia" a durat 45 de minute. Omul cânta în continuare. Numai şapte oameni s-au oprit să-l asculte pentru câteva momente. Circa 20 de oameni i-au aruncat nişte bani în cutie. Violonistul a colectat în total 32 de dolari Când a terminat de cântat s-a lăsat tăcerea şi a început să-şi strângă lucrurile. Nimeni nu l-a observat. Nimeni nu l-a cunoscut. Nimeni nu l-a aplaudat...
Sã cauţi subiecte rare pentru fotografiile tale
Muzicianul în cauză era Joshua Bell, unul dintre cei mai faimoşi muzicieni ai lumii. El a interpretat câteva din cele mai dificile piese scrise vreodată, Vioara la care a cântat Joshua Bell în staţia de metrou era un un Stradivarius, evaluat la peste 3,5 milioane de dolari. Cu câteva zile înainte, cunoscutul violonist umpluse o sală de concerte din Boston. Iar valoarea medie a biletelor de intrare era de aproximativ 100 de dolari.
Sã observi porumbeii din Piaţa Unirii
Întâmplarea este reală. Concertul din staţia de metrou, a fost organizat de către Washington Post ca un experiment social asupra percepţiei gustului şi priorităţilor oamenilor. Dar unii consideră experimentul irelevant.
Poţi face cunoştinţă cu Joshua Bell şi poţi vedea câteva imagini, ce surprind întâmplarea, în filmul de mai jos:
Au fost dezbătute o serie de probleme, au fost analizate reacţii, au fost trase concluzii. dar nu vreau să fac referire la detaliile acestei poveşti adevărate. Voi prezenta concluzia finală şi voi face câteva comentarii gândindu-mă şi la fotografii ce se aflã în căutare de subiecte.
Una din concluziile posibile poate fi aceasta:
Goana după bani şi putere au estompat pornirile umane spre lucruri subtile şi au dezvoltat nişte oameni ... dezumanizaţi, care nu mai ştiu să trăiască, să iubească, să asculte, să empatizeze, care au uitat să-şi acorde timp pentru ei înşişi, să-şi înţeleagă fiinţa interioară. Totul se face în viteză. Rezultatul ... se vede: Big Picture şi nonvaloarea stăpânesc astăzi lumea!
M-am gândit că stăm prost, din ce în ce mai prost, cu atenţia. Cantitatea de informaţii din exterior este atât de mare încât am pierdut obiceiul de a ne mobiliza atenţia, de a judeca şi alege şi atunci "percutam" doar la ceea ce suntem "traşi de mânecă" să vedem. Cum spuneam şi în alte postãri, privim fără să vedem. Astăzi, imaginea şi promovarea ne... trag de mânecă.
Avem educaţia necesară? Suntem în stare să discernem ceea ce ne este folositor şi ne place cu adevărat? Sau ne ierarhizam gusturile şi nevoile în funcţie de ceea ce este la modă ("în trend") sau ceea ce este "cool"?
Sã urmareşti jocul umbrelor şi siluetele
Suntem în măsură să ne trăim viaţa? Viaţa cea adevărată. Fără tehnologie, fără trend şi fără brand? Dacă privim ceva cu proprii ochi, suntem în stare să vedem ceea ce este adevărat şi esenţial? Suntem în stare să percepem un mesaj/un semnal în natură? Mai suntem în stare să percepem o emoţie, o stare, o atitudine. Folosind doar funcţiunile propriului creier?
Când ai remarcat ultima oară că au înfrunzit copacii? Ai văzut, anul acesta, lalelele sau trandafirii înfloriţi din Grădina Botanică? Sau peştii din bazin? Când ai privit ultima oară bolta cerească plină de stele? Ai fotografiat până acum o albină la lucru? Ai văzut clădirea Grand Hotelului, reflectată în bazinul de vis-a-vis sau în baltă din faţă?
Sã priveşti o pasãre drept în ochi
Întrebări la care ai răspuns? Întrebări la care nu ai răspuns încă?
Opreşte-te uneori din viaţa electronică şi tumultuoasă, pe care o trăieşti şi gândeşte-te la aceste întrebări. Încearcă să-ţi oferi răspunsuri. Nu o să-ţi pară rău. S-auzim numai de bine
George Bernard Shaw spunea: "Omul rezonabil se adaptează la lume. Omul nerezonabil adaptează lumea la el. Tot progresul lumii depinde de omul nerezonabil.".
Un alt mod de a vedea rãsãritul soarelui
Studiile aratã cã perfecţionismul blocheazã succesul. Foarte mulţi pierd timp încercând sã perfecţioneze lucrurile înainte de a merge mai departe. Am avut ocazia, cu ceva timp în urmã, sã ascult pãrerea unor americani pe acest subiect. de exemplu, îmi propun sã realizez un aparat sau un soft care sã îndeplineascã mai multe funcţiuni. Sã spunem cã sunt patru. Încep cu funcţiunea A şi nu trec mai departe (la B, C şi D) pânã această funcţiune (A) nu funcţionează... perfect.
Minimalism - Scara ca simbol al progresului
Complicatã treabã. O rezolvi pe A şi treci la B, dar din motive diverse rezolvarea lui B presupune modificãri la A, şi aşa mai departe. Când ajungi la D, constaţi că şi celelalte funcţiuni trebuie modificate. Mai exista o variantă mai complicată. Când îţi doreşti (este mai ales cazul nostru, al românilor!) şi îţi propui ca aparatul/softul tău să îndeplinească toate funcţiunile posibile pentru acest tip de aparat/soft.
Minimalism - Scara care coboarã si umbra cu "depãsire de vitezã" - un alt mod de a vedea regresul
E important ca în fotografie sã cauţi lucrurile inedite, mai puţin uzuale, iar în ceea ce priveşte perfecţiunea, vei constata că aceasta vine cu timpul. Mai ales când eşti deschis la nou.(vezi AICI).
E important sã cãutãm noul, dar acesta nu trebuie sã fie perfect. Elizabeth Gilbert ne spune cã nu trebuie sã fim neapãrat originali ci mai degrabã autentici. Şi cheia succesului poate fi... sã priveşti lucrurile altfel. Din acest punct de vedere vreau s îţi recomand o carte fainã pe care am descoperit-o zilele trecute. E tipărită în editura <Guerilla de pe noptierã >, se numeşte "Gândeşte fix pe dos" şi aparţine lui Paul Arden. Merită să-i dai atenţie.
Palatul Culturii din Iasi - "Un turn apropape perfect" (reflexie într-o baltã - fotografie rotitã cu 180 de grade)
Dar în fotografie existã mai multe soluţii şi o variantã de luat în seamã este fotografia minimalistã. Şi în acest caz trebuie sã priveşti lucrurile... altfel. De fapt trebuie sã vezi în jurul tãu doar lucrurile importante, esenţa, iar aceasta constituie subiectul fotografiei tale minimaliste. Pare simplu, dar (am mai spus-o) nu este de loc. Despre minimalism în fotografie - vezi mai multe AICI .
Umbra (fotografie rotitã cu 180 de grade)
Şi pentru că tot am adus vorba în această postare despre moduri diferite de a vedea realitatea voi încheia într-o notă veselă cu o poveste care mi-a plăcut în mod deosebit.
Umbra - cu elemente ajutãtoare, care mãresc senzatia de ... altfel (fotografie rotitã cu 180 de grade)
Mă duc la un psiholog şi după ce mă chestionează şi mă consulta atent, desenează pe o foaie de hârtie o turmă de oi şi îmi zice să le păzesc până vine el.
Şi pleacă. Stau şi stau şi aştept. Mă uit la hârtie şi... la oi. Trece un sfert de oră, trece o jumătate şi încep să mă cam plictisesc. Drept urmare iau un creion şi desenez un ţarc în jurul oilor. Şi apoi plec...
Pãzind oile...
Orice problemă are o soluţie! Într-un fel sau... altul.
