Bârfa coloratã a lumii

Citesc zilele trecute câteva comentarii legate de disputa fotografia color vs. fotografia alb/negru. Cineva lanseazã bârfa : "într-un tutorial pe f64.ro se zice cã numai în România ce se mai caută fotografia alb/negru. În rest culoarea e la putere." 

Henri Cartier Bresson (sursa: henricartierbresson.org)

Și discuția continuă cu argumente destul de palide, care țin de plăcerea de a fotografia, altul zice ceva de alb/negru pentru cimitire și tot așa, mai mult pe... arătură!

Aşa-zisul conflict alb/negru vs color are o istorie lungã şi controversatã. Dacă e sã luãm de bunã afirmaţia de mai sus am putea spune cã după moartea lui Henri Cartier Bresson (2004), "restul lumii" cu excepţia României a renunţat la principiile de bază ale artei fotografice stabilite în perioada "de aur" a imaginii pe film alb/negru. Henri Cartier Bresson a devenit o legendă şi este studiat la toate școlile de fotografie din lume. I se mai spune tatăl fotojurnalismului şi unii îl considerã cel mai important fotograf care-a trăit vreodată. A fotografiat toatã viaţa doar în alb-negru (cu excepţia unei serii de fotografii - China, 1958), cu un aparat Leica pe film.

Personal îmi place fotografia alb/negru dar nu mă dau în lãturi, dacã ideea/scopul o cere, să editez fotografiile în culori. Cum motivez aceastã preferinţă !? Pãi sã vedem ! Întotdeauna sunt preocupat de mesajul fotografiei mele şi acord importanţă mai mare compoziţiei şi mai puţin calităţii tehnice. O fi bine, o fi rãu !? După cum spuneam şi cu alte ocazii consider cã este important sã gãsesc sau sã stabilesc, dacã se poate, o relaţie între subiect şi un alt element din cadru. (ex: fundal-subiect sau o persoană cu o statuie sau cu un afiş, cu un mesaj scris, etc). 

Conform principiilor compoziţionale, încerc să atrag atenţia asupra acestei relaţii şi a mesajului. Culoarea poate distrage atenţia privitorului. Conversia la alb/negru reduce totul la esenţe, atrage atenţia spre forme, texturi sau tonuri. Trecerea la alb/negru simplifica procesul de înţelegere a mesajului şi măreşte dramatismul scenei. Şi "face impresie", nu !?.

Când vine vorba sã fotografiezi un curcubeu nu poţi sã-l defineşti în alb şi negru. La fel un apus, un rãsãrit. sau un fluture. În acest caz, culoarea este una dintre cele mai însemnate însuşiri ale subiectului. Nu poţi sã-l defineşti pe deplin fãrã culoare. dar acolo unde culoarea nu este importantã, conversia la alb-negru este cea mai bunã soluţie, din punctul meu de vedere. 

Ted Grant (sursa: youtube.com)

“Când fotografiezi oamenii în culori, de fapt le fotografiezi hainele. Dar când fotografiezi oamenii în alb şi negru, atunci le fotografiezi sufletul!” spunea Ted Grant. 

Să vedem câteva variante alb/negru vs. color ale aceleiaşi fotografii. A se analiza starea / mesajul / feelingul / moodul (spuneţi-i cum vreţi!) pe care îl transmite imaginea în fiecare din cele două cazuri.

Răsărit (varianta color) - aici "simt" răcoarea dimineții

Răsărit (varianta alb/negru) - momentul zilei nu este foarte bine definit

Un fluture pe o floare de scai (armurariu) - varianta color - ies în evidență culorile fluturelui și a florii

Un fluture pe o floare de scai - varianta a/n - iese in evidență textura scaieților și modelul de pe aripile fluturelui

Oricum observația de la început cum că doar în România mai este căutată fotografia alb-negru este gratuită și face referire strict la "pozari",. Iar persoanele care au lansat ideea fac parte din cei care cred că "orice scremut al dumnealor, poate fi de valoare cândva, undeva, cumva." (L-am citat pe Dan Mititelu într-unul din eseurile sale de acum câţiva ani.)

O pânză de paianjen care reflectă culorile celor două bare

Pânza de paianjen atrage atenția prin țesătura "defectă"

E mult de povestit, dar să mai lăsăm și pe altă dată... 

Să auzim numai de bine !

Critica fotografiei cu şi fãrã mesaj

Cele mai multe dintre comentariile care se fac pe marginea unei fotografii se leagã de aparat, de obiectiv, de setãri. "Ce obiectiv ai folosit!?", "Ce diafragmã!?" . Sau, auzi comentarii simple de genul "Îmi place asta. Are culori faine.", "Superb, e de vis!". Putinã lume priveşte în "interiorul fotografiei". În cel mai fericit caz unii se întreabă unde a fost fãcutã fotografia(!) sau când a fost realizatã(!). 

Rar auzi comentarii de genul "asta parcă ar fi a lui Cartier-Bresson!" sau "Care sunt fotografii ce te-au influenţat!?" Auzi rar întrebarea aceasta. Foarte rar.... ".

Pãi, la ce sã te aştepţi !? - ar comenta unii. Eşti fotograf amator. Faci fotografii din plãcere. Subiect simplu, dacã existã! Mesaj lipsã sau aproape de loc. cã doar nu ai mare lucru de spus. Şi totuşi! Tu înveţi şi te perfecţionezi. Fotografiezi şi experimentezi şi fotografiezi şi încet-încet lucrurile se schimbã.

"Aş vrea să te uiţi măcar un minut la aceastã poză şi să încerci sã simţi ce am dorit să transmit eu..."

Înaintea unei prezentãri, realizate la Bucureşti acum câţiva ani, unui fotograf-editor la blogul f64 (Cristian Bassa) i-a fost pusã următoarea întrebare: "Când cineva îţi vede fotografiile, la ce ai vrea să se gândească?". Iar rãspunsul a venit simplu şi onest: "Sincer nu aş vrea să se gândească la nimic. Aş vrea să îşi ia măcar un minut să se uite cu adevărat la acea poză, dincolo de linii şi încadrări, formate şi standarde şi să simtă ce am dorit să transmit." Cât de adevãrat ! Este ceea ce doresc mulţi dintre noi aflaţi în proces de învăţare şi dezvoltare a personalităţii noastre de fotografi.

Şi pânã la urmã sã ne re-amintim spusele lui Ansel Adams  "O fotografie nu o faci doar cu ajutorul camerei foto. Aduci în sprijinul tãu, în acţiunea de a fotografia, toate imaginile pe care le-ai vãzut, toate cărţile pe care le-ai citit, muzica pe care ai ascultat-o, oamenii pe care i-ai iubit sau îi iubeşti."

Şi, aş spune eu, pentru "a vedea" o fotografie nu este suficient să o priveşti. Trebuie să o înţelegi pornind de la experienţa pe care o ai în viaţă şi de la ceea ce ai învăţat, de la imaginile pe care le-ai vãzut, de la cărţile pe care le-ai citit, muzica pe care ai ascultat-o, oamenii pe care i-ai iubit sau îi iubeşti.

Am mai avut, dacã  mai ţineţi minte, un subiect asemãnãtor în postarea de  AICI.

Robert Frank - Hoover Dam (foto: artblart_com - The Americans)

Vreau, la final, sã prezint un exemplu referitor la modul în care poate fi "privitã" şi "vãzutã" o fotografie aparent... banalã.

Este vorba de fotografia lui Lee Friedlander – Albuquerque, New Mexico, 1972. Lee Friedlander  este un cunoscut fotograf şi regizor american despre care voi poveşti mai multe într-o postare viitoare. L. Friedlander a influenţat curentul fotografic la nivel mondial, în anii '60, prin crearea unui limbaj vizual, foarte adesea imitat. 

Lee Friedlander – Albuquerque (foto: gittermangallery)

Limbajul creat de Friedlander a primit numele de "social landscape-peisaj social" şi includea multe elemente noi, la acea vreme, inclusiv reflexii din faţã, în vitrinele magazinelor, structuri încadrate de garduri, afișe și semne stradale. Este considerat un maestru al compoziţiei în fotografie.

Fotografia "Albuquerque, New Mexico, 1972" pare o imagine obişnuită care, la prima vedere, nu transmite mare lucru. Odatã cu apariţia acestei imagini s-a discutat despre "estetica instantaneului".

Iatã comentariul unui cunoscut artist şi ilustrator britanic, Graham-Clarke cu referire la compoziţia realizată de Lee Friedlander în fotografia "Albuquerque": "La prima vedere pare cã este o imagine platã şi nedescriptivã, însã mai târziu începe sã rezoneze cu un sens bogat şi profund... Nu are un singur punct focal, astfel încât ochiul nostru hoinăreşte neîncetat, fãrã sã aibã unde sã se odihneascã, fãrã o senzaţie stabilã şi definitivã de unitate". De multe ori, într-o lume a fotografiei, care cautã ordinea, decuparea neglijentã, alinierile haotice şi expunerile imprecise, spune şi Michael Freeman în "Ochiul fotografului", pot produce contraste deosebite şi schimbãri fascinante.

Şi, încet-încet, vezi în aceastã fotografie, mult mai multe frânturi din viaţa unui întreg oraş (!)

S-auzim de bine !