Fotografie în secolul XVII !?

Cãutam zilele trecute pe net informaţii despre tehnicile de iluminare în fotografia de portret şi am ajuns inevitabil la Rembrandt şi la iluminarea ce îi poartã numele. Gândurile m-au purtat mai apoi la cel care "m-a luminat" pentru prima datã în materie de desen, picturã şi alte ... arte. Era începutul anilor '70 când am început desenul în scoalã cu profesorul Radu Orac. Un om extraordinar, care dãdea mai tot timpul impresia că e cu capul în nori. Dar nu era. Era un om deosebit și multe generaţii de elevi ai Liceului Internat "Costache Negruzzi" din Iaşi îşi amintesc de el cu nostalgie şi plãcere. El ne-a vorbit pentru prima datã despre culoare, despre compoziţie, despre Grigorescu, despre Rembrandt, despre Vermeer şi Van Gogh. Amintiri frumoase despre lucruri frumoase...

Eram deja familiarizat cu aparatul de fotografiat şi îmi amintesc cã am fost impresionat de tablourile renumiților Rembrandt van Rijn şi Jan Vermeer. Chiar spuneam atunci cã tablourile lor au atât de multe detalii de parcã ar fi fotografii. Am achiziţionat mai apoi serii de mãrci poştale cu tablouri ale celor doi şi părerea am pãstrat-o pentru multã vreme. 

Mai târziu am aflat despre iluminarea de portret "tip Rembrandt" folositã în fotografie. Şi am aflat şi despre aşa zisele "ipoteze tehnologice" în ceea ce priveşte tablourile lui Jan Vermeer.

Jan Vermeer van Delft a trăit 43 de ani (1632-1675) şi în scurta sa viaţă a realizat doar 40 de tablouri. Mai multe detalii despre biografia sa puteţi gãsi AICI. Și tot AICI puteţi vedea 28 din lucrările sale. Majoritatea sunt realizate la interior, în studioul sãu din Delft.

Jan Vermeer - Fata cu un cercel de perlă

Jan Vermeer - Femeie citind o scrisoare la fereastră

"Femeie citind o scrisoare la fereastră", "Fata cu un cercel de perlă" sau "Lecţia de muzică" sunt câteva din cele mai cunoscute picturi ale lui Vermeer. Un film frumos despre tablourile sale puteţi vedea AICI. 

Jan Vermeer - Lecţia de muzică

Ceea ce este deosebit la tablourile olandezului este precizia detaliilor, armonia culorilor şi lumina "realã" ce dau viaţă şi forţă "fotografiilor" sale. De-a lungul anilor mulţi s-au întrecut să demonstreze că Jan Vermeer a folosit un "echipament de pictat" bazat pe principiul camerei obscure.  

Detalii "fotografiate" ale tapetului, greu de reprodus fără model

Interesant este experimentul inventatorului american Tim Jenison care a încercat să demonstreze că tablourile lui Vermeer ar fi putut fi realizate folosind un astfel de echipament. A fost realizat şi un film documentar (2013) intitulat Tim's Vermeer, nominalizat la numeroase premii, inclusiv la Oscar şi care prezintă toată povestea  experimentului lui Jenison. 

La fel de interesant este şi cursul profesorului Philip Steadman de la UCL Bartlett School of Environment, Energy and Resources din Londra care a scris o carte intitulată "Vermeer’s Camera" despre presupusele inovaţii tehnologice ale pictorului olandez. De fapt cartea a fost punctul de plecare pentru filmul documentar al lui Tim Jenison. Una din prelegerile profesorului o puteţi urmări în continuare

 
Foarte simpatice mi s-au părut ultimele 5 minute ale filmului în care aflăm câte ceva despre ipotezele bazate pe... Photoshop.

S-auzim numai de bine.


sursa fotografiilor: Wikipedia

Șinca Veche - Biserica rupestrã

 Prima atestare arheologică a localităţii Șinca Veche datează din epoca neolitică.  În perioada romanã pe aici trecea „Drumul Roman” care lega Râşnovul (Cumidava) de Dacia Superioară.

Protecţia de lemn a pereţilor bisericii

 

Cunoscut mai mult sub denumirea de "Templul Ursitelor", se bănuieşte că locaşul de cult din Şinca Veche ar fi aparţinut aceleiaşi civilizaţii care a întemeiat "Templul Alb" din Insula Şerpilor.

                                                        Spre intrarea în bisericã
 

Şinca a fost o localitate la graniţa între România şi Imperiul Habsburgic şi datorită acestui fapt a avut o istorie mai complicată, influenţată de comunităţile care s-au perindat în timp pe aici. 

                                                            Imagine din interior
 

Perioada înfiinţării mănăstirii rupestre nu a putut fi stabilită cu precizie. Versiunea acceptată că an al apariţiei aminteşte anul 1742, moment când bisericile ortodoxe sunt interzise. Există şi păreri care spun că mănăstirea există de câteva mii de ani, având origini dacice său mult mai vechi.

                      urla bisericii (sãpatã din interior) cu fereastra ce lumineazã altarul
 

Prima atestare documentară datează dIn anul 1789, când pastorul reformat din Făgăraş scria despre mănăstire: "Mănăstirea este tăiată în întregime în piatră de carieră şi deci nu are acoperiş. Este săpată cu pricepere, cu o muncă uriaşă, demnă de mirare. Ferestrele sunt tăiate lateral, atât de înguste încât călugării când slujesc se plimba cu cărţile după razele soarelui".

                                            Fereastrã într-un perete interior
 

Istoricii spun că templul este unic în lume. A fost folosit ca loc de refugiu şi rugăciune de către călugării ardeleni hăituiţi în timpul reginei Maria Tereza în anii 1700, pentru a trece la catolicism. Turla bisericii a fost ridicată din interior, prin cioplire în gresia moale, iar prin fereastra de sus  raza de lumină răzbate exact până în altar. Turnul interior, pe unde intră lumina zilei, este înalt de 10 metri şi seamănă cu o turlă fără acoperiş. Tradiţia populară spune că pe acolo coboară energiile astrale şi că dedesubt, în pământ, ar exista un tunel de comunicare până la Cetatea Râşnovului. 

                                                            Verere din interior
 

Pe dealul Pleşu, pe care este construit Templul Ursitelor, tinerii din zona aruncă, din cele mai vechi timpuri, o roată pe care leagă paie cărora le dau foc. Se crede că astfel îşi vor afla ursita şi se vor căsători până la sfârşitul anului. Tradiţia se respectă de trei ori pe an, la sărbători, (de Sfântul Gheorghe, la Lăsata Secului, înainte de Paşti şi la Schimbarea la Faţă a Domnului). Alte informaţii aici .

S-auzim numai de bine.

 

 

 

Foto-Idei: Coniferele (cercetări bio)

 Acum câteva zile văd pe net o ştire despre pinii din Carpaţi, care înfloresc o dată la 100 de ani. Nu este prima dată când descopăr aceasta informaţie. Aflu că fenomenul “poate fi văzut o dată la 100 de ani și numai de către cei se încumetă să urce la o altitudine. Acest spectacol poate concura foarte ușor cu orice imagine din Alpi. Pinii sunt încărcați cu flori de un roșu aprins, iar imaginea produsă este de o frumusețe rară.” Ce este adevărat este adevărat. Fotografiile sunt foarte frumoase.

Am încercat să aflu mai multe şi am făcut o mică “cercetare” cu privire la înflorirea coniferelor. Iată, în câteva cuvinte, ce am aflat… (Îmi amintesc cu plăcere de doamnele profesoare de biologie,  M. Olcescu şi M. Tiba, de la Liceul Internat Iaşi)...

 Unora le este greu să creadă că plantele trebuie să înflorească pentru a putea da naştere la seminţe. La unele plante lemnoase floarea nu este foarte atractivă. Pentru unii, florile abia se disting de frunze. De multe ori nici nu le observăm. Florile coniferelor (pin, molid, brad și alte plante lemnoase cu con) se numesc strobili, ceea ce înseamnă conuri mici. Nu au părţile componente clasice, la fel ca la cele mai multe flori. Conurile masculine și feminine sunt separate și, în majoritatea cazurilor, ambele sunt prezente pe același copac. Aceste conuri sunt adesea viu colorate în nuanțe de galben, violet sau roșu. Aceste conuri mici devin mai apoi conuri lemnoase tari, care conțin un număr diferit de semințe goale sau fructe cărnoase (ienupăr, tisa, ginkgo). 

 

Apariţia florilor este posibilă numai după unirea cu succes a polenului (masculin) cu ovulele (feminine). Aceasta implică o sincronizare rezonabilă între dispersia polenului și receptivitatea florilor. Pentru conifere, polenul este dispersat de vânt pe o perioadă de câteva zile. Răspândirea polenului depinde de umiditate, temperatură și condițiile vântului. Polenizarea este foarte greoaie, uneori imposibilă,  datorită vântului. În funcție de genul de conifere, conurile se vor coace în timpul sezonului de creștere actual sau în următorul. (Sursa:  https://hortnews.extension.iastate.edu/1993/6-9-1993/conflow.html )

 

Pentru unele conifere perioada intre polenizări poate dura câţiva ani. Se spune că există specii de pin la care florile apar la interval de aproximativ 100 de ani. Nu cred că a stat nimeni să verifice informaţia, dar ceea ce este foarte clar este că apariţia florilor la aceste conifere este un… miracol, iar florile sunt deosebit de frumoase. Pinul trăieşte şi 1000 de ani..., dar cât de repede îl doborâm la pământ. Am ilustrat cu câteva fotografii personale surprinse în Grădina Botanică Iaşi, acum 5 ani. De atunci nu am mai avut norocul să văd acei copaci înfloriţi.

S-auzim numai de bine.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Marele val de la Kanagawa - o stampã japonezã ca un filtru

 Marele val de la Kanagawa cunoscut și sub numele de Marele Val sau pur și simplu Valul, este o xilogravură creată prin tehnica blocurilor de lemn de artistul japonez Hokusai. Este cea mai faimoasă operă creată de Hokusai și una dintre cele mai cunoscute opere de artă japoneză din lume.

 Imaginea prezintă un val enorm care pune în pericol bărcile de pe coasta orașului Kanagawa (astăzi orașul Yokohama, Prefectura Kanagawa). Deși uneori s-a presupus că este un tsunami, este mult mai probabil ca valul să fie un val seismic de dimensiune mare. Ca în multe dintre imaginile din serie, este ilustrată zona din jurul Muntelui Fuji într-un moment specific, iar muntele apare în fundal.

 Am utilizat filtrul PRISMA având ca textură “valul lui Hokusai” pentru a prelucra câteva fotografii personale ale unor clădiri din orașul Iași. Iată ce am obținut.

 

 

Povestiri de autobuz

Stau în staţie de vreo douăzeci de minute. A început să picure din ce în ce mai des. În loc de gimnastică de dimineaţă, îmi sucesc des gâtul spre stânga, spre Rond. În sfârşit vine. E plin şi nu prea. Găsesc un loc printre cele patru de la coadă, şi stau cu spatele spre direcţia de mers. 

 

Mă aşez ca o cloşcă şi verific  fermoarele la buzunarele rucsacului. Apoi încep să îi observ pe cei din jurul meu. Mulţi  tineri, majoritatea cu nasul în telefon. Doi-trei derulează pagini pe Internet, câţiva tastează rapid pe mess, cu ambele mâini. Unul îşi potriveşte căştile în urechi şi caută “melodia preferată”. Stau câteva minute privindu-i pe toţi la un loc şi pe fiecare în parte. Trec vreo trei staţii şi încep să mă simt “vinovat” căci nu mă integrez. Scot şi eu telefonul. Nu prea am chef şi nu sunt genul de zapper în autobuz, dar…! Mă uit la starea vremii pentru astăzi, verific… umiditatea şi… pun telefonul înapoi în geantă.

 

 

 

Între timp, în spatele autobuzului, s-a cam aglomerat. Cam aşa e în fiecare dimineaţă, până pe la Blocuri Păcurari, unde coboară multă lume pentru Liceul  Internat şi pentru Universitate.  Şoferul frânează şi accelerează succesiv, de câteva ori. O domnişoară eliberează un loc şi aşteaptă să coboare. Abia se ţine de bară şi cu toate “smuncelile”, cu o mână, mai scrie câteva cuvinte într-un mesaj.

 

 

Într-adevăr, la următoarea staţie coboară un sfert de autobuz. Pe locurile din spate s-au aşezat trei tineri frumoşi, două fete şi un băiat care, desigur…, scot telefoanele.
Remarc un lucru comun la cei trei. Toţi  au "blugi rupţi". Şi domnişoara din stânga mea are un genunchi “sfâşiat”. Deh, e cool, e în trend.... Mă uit la blugii mei impecabili şi regret profund că am rugat-o pe nevastă-mea să-i calce. Când eram elev am frecat vreo trei ore, cu cărămidă, la o pereche de blugi polonezi. Finalul…!? Un petic de piele la unul din genunchi, cusut de maică-mea. 

 

Ne apropiem de staţia de la spital, dar eu cobor la următoarea, în Târgul Cucu. Maşina opreşte şi porneşte cu “smunceli”, de câteva ori, stăm la două semafoare, luăm o curbă la dreapta, ca la raliu şi, în final, cobor la staţia terminus.

 

 

 

 Sănătos, voios, voinic… Cu câteva minute mai bătrân. Mult mai bine informat, cu experienţe noi şi cu două subiecte “epuizate” printre amintiri: blugii evazaţi frecaţi cu cărămida şi telefonul fix de odinioarã.

Fotografiile fac parte dintr-o viitoare expozitie dorita si pe care o pregatesc de foarta multa vreme.

S-auzim numai de bine!

 

 

 

 

 

 

 

Istoria fotografiatã a unui liceu

În ciclul “ Mă bucur că am fost/sunt contemporan cu ei” vreau să rememorez un eveniment sărbătorit în octombrie 1970. Un spectacol aniversar, ce a avut loc pe scena prestigiosului Teatru Naţional “Vasile Alecsandri”. Se împlineau 75 de ani de la înfiinţarea şcolii unde  învăţam, Liceul Internat “Costache Negruzzi” din Iaşi. 

Anuarul Liceului Internat - 1970

Povestea mea aminteşte aici trei oameni extraordinari , personalităţi care au făcut parte din istoria oraşului Iaşi. Eram în primii ani de şcoală şi făceam parte din corul Liceului Internat, condus de profesorul de muzică domnul Florin Bucescu..

 

 

Activităţile de pregătire a evenimentului s-au desfăşurat în sala de mese a Liceului. 

Şefa programului de pregătire, un fel de regizor tehnic, era o doamnă profesoară de limba romana mai în vârstă, de la secţia “Umană”. Era considerată foarte pretenţioasă, dar eu aş spune că avea o blândeţe “riguroasă". Se numea Lucia Adela Pop şi era presupusa eroină a romanului „Adela” al lui Garabet Ibrăileanu.      

"Adela"- G.Ibrãileanu - "...întâiul nostru roman de observaţie exclusiv sufletească"  (Nicolae Manolescu)

Cel care se ocupa de partea artistică, regizorul artistic, era domnul Florin Harbuz, membru fondator al Operei Naţionale Romane din Iaşi personalitate cu o activitate remarcabilă în cadrul instituţiei.

Dar cel de care eram cel mai legat şi care “mi-a dirijat” cultura muzicală, pentru o perioadă lungă de timp, chiar până în ultima clasă de liceu a fost inimosul profesor Florin Bucescu.

Pãrintele Profesor Florin Bucescu

 

 

Părintele profesor Bucescu s-a născut în mai 1936, în localitatea Broscăuții Noi, județul Storojineț din Bucovina de Nord – astăzi Ucraina. În anul 1967 era proaspăt absolvent al Conservatorului „George Enescu” din Iaşi. A iniţiat şi instruit noul cor al liceului. Cu ocazia evenimentului din 1970 a compus muzica pentru “Imnul Liceului”. A fost profesor la Liceul Internat până în anul 1991. De asemenea, a urmat studii de doctorat la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, obținând în 2002 titlul de doctor cu teza „Cântarea psaltică în manuscrisele moldovenești din secolul al XIX-lea”. În perioada 1990-1991, părintele Bucescu a fost lector universitar la Institutul Teologic din Iași, iar din 1995, conferențiar universitar la Universitatea de Arte din Iași. Din 1992 a fost membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor și a fost numit în 1997 preot suplinitor la Parohia „Naşterea Maicii Domnului” Talpalari – Iaşi. Părintele Florin Bucescu a fost profesor de limba română, istorie și muzică la Iaslovăț (Suceava), profesor de muzică la Liceul „Costache Negruzzi” din Iași, profesor de muzică vocală la Școala Normală „Vasile Lupu” din Iași și cadru didactic la Seminarul Teologic „Vasile cel Mare” din Iași (1995 - 2005). Totodată, a fost membru fondator al Arhivei de Folclor a Moldovei și Bucovinei. Ca semn de înaltă prețuire, părintele Florin Bucescu a primit în 2011, cea mai înaltă distincție a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, „Crucea Moldavă”.

 

Cor elevi pe scena Teatrului National Iasi

Fotografia şi muzeul. Muzeul Picasso din Barcelona

 În ciclul “ Mă bucur că am fost/sunt contemporan cu ei” astăzi vin cu câteva fotografii de la Muzeul Picasso din Barcelona. 

 

Pablo Ruiz Picasso (25 October 1881 – 8 April 1973)

Muzeul este găzduit de 5 clădiri (palate) aflate în centrul medieval al oraşului catalan, pe o stradă veche numită Carrer de Montcada. Fotografiile le-am realizat acum 2 ani de zile şi surprind atmosfera deosebită, care te întâmpină în această locaţie. 

Una din intrarile in muzeu

  Fotografia într-un muzeu, dacă este permisă, este o provocare. Nu foloseşti trepied, nu foloseşti blitzul, nu fotografiezi feţele celorlalţi vizitatori, etc, etc. Să transmiţi un mesaj, să  sugerezi atmosfera devin lucruri complicate. Dar cu puţină răbdare şi inspiraţie te descurci.

Coadã la intrarea în muzeu

  Aşa cum spuneam, am exemplificat postarea cu imagini de la Muzeul Picasso din Barcelona.

Poate nu stiai, dar numele real al lui Picasso a fost Pablo Diego José Francisco de Paula Juan Nepomuceno María de los Remedios Cipriano de la Santísima Trinidad Ruiz y Picasso.

 

Bulucealã la tablori

Întotdeauna, într-un muzeu, constituie o provocare modul în care surprinzi starea de spirit a vizitatorilor ce admiră tablourile, fără a le fotografia ... faţa. 

 

O nouã perspectivã pentru "Prima comuniune (1985)" ?

 

 

 

'Woman in a Mantilla'.(1917)

 

 

 

Un live cu "Nana" (1901)

 

 

 

Picasso a fost si un cunoscut ceramist

 

 

 

"Hello". Salutãri de la vizitatori vorbitori de limbã englezã.

Admiratie

 

Ceramicã tip Picasso

Cei care doresc să admire tablourile din galeriile Muzeului Picasso, pot să urmăreascã link-ul de AICI

În rest, despre domnul Pablo Picasso, numai lucruri bune si frumoase.

Spor la fotografiat si s-auzim numai de bine.