Despre realitate, poveşti şi jocuri

Fetiţa ei Lia  murise acum 3 ani, dar amintirea micuţei era încă vie.  Fusese bolnavă şi "plecase" la o vârstă fragedă.  Ar fi împlinit astăzi 7 ani. La toamnă ar fi trebuit să meargă la şcoală. Cărţi , caiete, creioane, ghiozdan… Ei da! Toate cele necesare. Dar nu a mai avut nevoie…

Realitate virtualã /Realitate augmentatã

Tatăl fetei, soţul ei lucra la un centru de excelenţă în Informatică. Nu ştia foarte bine ce face el acolo, dar astăzi o rugase să îi fac o vizită la slujbă. A aşteptat-o la poartă şi au urcat repede la etaj, în nu ştiu ce laborator cu pereţii verzi. I-a pus în mână o pereche de mănuşi şi a ajutat-o să-şi potrivească la ochi nişte ochelari mai speciali. – Pentru ce sunt ăştia? a întrebat. - Ai răbdare ai să vezi imediat! i-a răspuns el. Dintr-o dată, a văzut în faţa ochilor un parc cu un loc de joacă. I se părea cunoscut. Şi-a dat seama că e parcul din spatele blocului lor unde ieşea de multe ori cu fetiţa după-amiaza. Deodată are un şoc. De după căsuţa piticilor o strigă o voce de copil şi iese… Lia. Aleargă spre ea. Începe să tremure, o cuprinde teama şi îi dau lacrimile. Murmură uşor: fetiţa mea, fetiţa mea… - Ai văzut mama? George are un căţeluş… spune fata apropiindu-se. Mama e ameţită… Nu ştie cum să reacţioneze…  Întinde mâinile şi… o mângâie pe fetiţă pe cap. E aici, dar pare ireal… Ce se întâmplă? Îi vâjâie capul şi tâmplele zvâcnesc puternic. Deodată privirea se întunecă şi se prăbuşeşte în întuneric…. "Mamă, mamă...", aude în depărtare…

I miss you mummy

Pare un basm, dar nu este… E o mică transpunere, mai mult sau mai puţin reuşită a unei întâmplări reale. O poveste legată de un fenomen ce va face parte, cât de curând din viaţa noastră de zi cu zi. Numesc astfel interacţiunea noastră cu realitatea virtuală (VR-Virtual Reality).
Iată AICI  un articol foarte interesant şi mai jos filmul întâmplării cu pricina   (filmul este inclus şi în cuprinsul articolului)

Despre alte aspecte (psihologice, sociale, culturale, etc) ale acestor realizări/abordări tehnologice sunt convins că se va vorbi mult în viitor. Încotro mergem şi unde ne vom opri!? Nu am abilitatea şi nu pot să mă pronunţ eu acum.
De mici copii ne-a plăcut joacă, iar cufundarea într-o altă realitate face parte din această atracţie a jocului. Şi din nou: unde începe şi unde se termină distracţia? Astăzi vorbim despre altă realitate şi alte domenii de utilizare a realităţii artificiale (!?) în locuri foarte diverse: la muzeu, la școală, în reclame sau marketing, în jurnalism sau psihoterapie – pretutindeni se experimentează noile tehnologii şi posibilitățile noi de utilizare pe care aceasta le oferă.

O altã realitate - a umbrelor

AICI sunt prezentate o serie de firme germane care au preocupări în domeniul realităţii artificiale.
Aţi auzit despre întâlniri în realitatea virtuală ? Vezi AICI mai multe detalii.
Specialiştii ne atrag atenţia să facem diferenţa între Realitatea Virtuală (VR) şi cea Augmentată AR). Realitatea virtuală te ”transportă” pe tine, utilizator, într-o lume virtuală, în timp ce realitatea augmentată doar  ”suprapune” elemente virtuale în lumea ta reală. Mai multe detalii găseşti AICI . 

Valuri şi unde: 3G, 4G, 5G... Realitatea, încotro !?

Realitatea artificială este un element încă nou şi nu există jucători dominanți când vine vorba de crearea de conținut și, deoarece numărul de utilizatori este în creștere, piața de conținut este în dezvoltare. Astăzi nu există o cale clară pentru a deveni creativ în lumea VR. Fotografia VR/AR/MR nu este încă bine definită. Despre “micile invenţii” în domeniu este de povestit altă dată. Pare interesantă ideea de a fotografia un inorog într-o poieniţă plină de zâne, sau pe Albă ca Zăpada butonând smartphone-ul, dar mai aşteptăm puţin .

Suntem alãturi, dar trãim în lumi diferite

În cuprinsul postãrii am folosit câteva fotografii personale şi două fotografii preluate de pe Free Photo Pixabay.  Succes în utilizarea noilor tehnologii şi s-auzim numai de bine.

Râsul ca o terapie, poante fotografiate

Am citit acum ceva vreme o carte tare simpaticã. Se numeşte “Terapia prin râs” şi îl are ca autor pe Lenny Ravich, directorul Institutului de Terapie Gestalt din Tel Aviv.  Pentru cei care nu ştiu, se considera că “teoria terapiei Gestalt reprezintă perspectiva originală, nealterată şi naturală asupra vieţii.” Mai multe detalii AICI.

Fetili, ah fetili !

Într-un comentariu mai vechi, aminteam  reacţia primordială, intuitivă ( nu ştiu cum altfel să-i spun), a organismului nostru de a reacţiona în faţa pericolului. Spuneam că „luptã sau fugi”  este răspunsul automat al organismului, care pregăteşte corpul pentru una din cele două stări: de a lupta sau de a fugi în momentul în cazul unui atac.

La noi, dacã vrei, poți sã tragi mâța de coadã

Citind “Terapia prin râs” îmi dau seama că râsul devine la rândul său un element complementar la reacţiile de mai sus. Poate fi un mijloc de a lupta sau o cale de a evita pericolul, de a te retrage/a fugi.

“Nu există probleme în viață, ci doar oportunități”. Se pare că este în genă a poporului român, aceasta zicere a lui Ravich. Este o axiomă pe care strămoşii noştri au utilizat-o de-a lungul istoriei, ori de câte ori au fost atacaţi de eventuali cuceritori. Atacul, dorinţa altora de a cuceri aceste pământuri a devenit pentru localnici o oportunitate. Să le dovedim că suntem în stare să-i oprim, să-i fugărim la ei acasă. Ba mai mult, Dacă, vremelnic ne-au cucerit (vezi romanii), i-am acceptat, i-am asimilat şi i-am învăţat şi  limba noastră. Aşa am rezistat – o oază de latinitate într-o mare slavă şi austro-ugro-finica. Aceasta este o abordare în genul promovat de domnul Ravich în cartea sa “Terapia prin râs”.

Când mergi la slujbã cu panofi noi

“Există cazuri concrete de oameni care au trecut cu bine peste provocările vieții doar cu o atitudine pozitivă, cu umor și optimism” spune autorul.
“Nu te judeca și nu îi judeca nici pe ceilalți. Cei care îi judecă pe alții se judecă de fapt pe ei înşişi și contribuie la propria autodistrugere”

Un aparat care te coafeazã... de bani

“Optimismul și abilitatea de a râde de tine însuți ajută ca suferința să nu devină tragedie”. Cred că aceasta este o idee pentru care multe lucruri nu merg bine în România. Românii nu sunt pretenţioşi. Păţesc un necaz şi o dau pe glumă, nu încearcă să identifice cauze/motive pentru a corecta/îmbunătăţi lucrurile. De aici şi vorba “Las’ că merge şi aşa”. Iar lucrurile se pot repeta, în aceleaşi condiţii. Rele adicãtelea.

Dacã nu iei mãsuri, unii ți se urcã în cap

De ceva vreme am adoptat o dumã nouã în viaţã, pe care am regăsit-o în “Terapia…” Unii îi spun paradigmã. " Nu lua viaţa prea în serios. Oricum nu scapi viu din ea." Vă recomand cu încredere să citiţi cartea lui Lenny Ravich despre care vorbim . nu o să vă pară rău.

Virtual rendez-vous

Am zis să ilustrez postarea cu câteva fotografii mai glumeţe. Sper să vă facă să zâmbiţi, poate chiar să râdeţi. “Nu încetăm să râdem pentru că îmbătrânim. Îmbătrânim pentru că am încetat să râdem.”. Uite că asta nu vrea nimeni. Sau cum spunea cineva: "Toată lumea vrea să înainteze în vârstă, dar nimeni nu vrea să îmbătrânească."

Să ne distrăm, să fotografiem să ne bucurăm şi să auzim numai de bine.