Șinca Veche - Biserica rupestrã

 Prima atestare arheologică a localităţii Șinca Veche datează din epoca neolitică.  În perioada romanã pe aici trecea „Drumul Roman” care lega Râşnovul (Cumidava) de Dacia Superioară.

Protecţia de lemn a pereţilor bisericii

 

Cunoscut mai mult sub denumirea de "Templul Ursitelor", se bănuieşte că locaşul de cult din Şinca Veche ar fi aparţinut aceleiaşi civilizaţii care a întemeiat "Templul Alb" din Insula Şerpilor.

                                                        Spre intrarea în bisericã
 

Şinca a fost o localitate la graniţa între România şi Imperiul Habsburgic şi datorită acestui fapt a avut o istorie mai complicată, influenţată de comunităţile care s-au perindat în timp pe aici. 

                                                            Imagine din interior
 

Perioada înfiinţării mănăstirii rupestre nu a putut fi stabilită cu precizie. Versiunea acceptată că an al apariţiei aminteşte anul 1742, moment când bisericile ortodoxe sunt interzise. Există şi păreri care spun că mănăstirea există de câteva mii de ani, având origini dacice său mult mai vechi.

                      urla bisericii (sãpatã din interior) cu fereastra ce lumineazã altarul
 

Prima atestare documentară datează dIn anul 1789, când pastorul reformat din Făgăraş scria despre mănăstire: "Mănăstirea este tăiată în întregime în piatră de carieră şi deci nu are acoperiş. Este săpată cu pricepere, cu o muncă uriaşă, demnă de mirare. Ferestrele sunt tăiate lateral, atât de înguste încât călugării când slujesc se plimba cu cărţile după razele soarelui".

                                            Fereastrã într-un perete interior
 

Istoricii spun că templul este unic în lume. A fost folosit ca loc de refugiu şi rugăciune de către călugării ardeleni hăituiţi în timpul reginei Maria Tereza în anii 1700, pentru a trece la catolicism. Turla bisericii a fost ridicată din interior, prin cioplire în gresia moale, iar prin fereastra de sus  raza de lumină răzbate exact până în altar. Turnul interior, pe unde intră lumina zilei, este înalt de 10 metri şi seamănă cu o turlă fără acoperiş. Tradiţia populară spune că pe acolo coboară energiile astrale şi că dedesubt, în pământ, ar exista un tunel de comunicare până la Cetatea Râşnovului. 

                                                            Verere din interior
 

Pe dealul Pleşu, pe care este construit Templul Ursitelor, tinerii din zona aruncă, din cele mai vechi timpuri, o roată pe care leagă paie cărora le dau foc. Se crede că astfel îşi vor afla ursita şi se vor căsători până la sfârşitul anului. Tradiţia se respectă de trei ori pe an, la sărbători, (de Sfântul Gheorghe, la Lăsata Secului, înainte de Paşti şi la Schimbarea la Faţă a Domnului). Alte informaţii aici .

S-auzim numai de bine.

 

 

 

Foto-Idei: Coniferele (cercetări bio)

 Acum câteva zile văd pe net o ştire despre pinii din Carpaţi, care înfloresc o dată la 100 de ani. Nu este prima dată când descopăr aceasta informaţie. Aflu că fenomenul “poate fi văzut o dată la 100 de ani și numai de către cei se încumetă să urce la o altitudine. Acest spectacol poate concura foarte ușor cu orice imagine din Alpi. Pinii sunt încărcați cu flori de un roșu aprins, iar imaginea produsă este de o frumusețe rară.” Ce este adevărat este adevărat. Fotografiile sunt foarte frumoase.

Am încercat să aflu mai multe şi am făcut o mică “cercetare” cu privire la înflorirea coniferelor. Iată, în câteva cuvinte, ce am aflat… (Îmi amintesc cu plăcere de doamnele profesoare de biologie,  M. Olcescu şi M. Tiba, de la Liceul Internat Iaşi)...

 Unora le este greu să creadă că plantele trebuie să înflorească pentru a putea da naştere la seminţe. La unele plante lemnoase floarea nu este foarte atractivă. Pentru unii, florile abia se disting de frunze. De multe ori nici nu le observăm. Florile coniferelor (pin, molid, brad și alte plante lemnoase cu con) se numesc strobili, ceea ce înseamnă conuri mici. Nu au părţile componente clasice, la fel ca la cele mai multe flori. Conurile masculine și feminine sunt separate și, în majoritatea cazurilor, ambele sunt prezente pe același copac. Aceste conuri sunt adesea viu colorate în nuanțe de galben, violet sau roșu. Aceste conuri mici devin mai apoi conuri lemnoase tari, care conțin un număr diferit de semințe goale sau fructe cărnoase (ienupăr, tisa, ginkgo). 

 

Apariţia florilor este posibilă numai după unirea cu succes a polenului (masculin) cu ovulele (feminine). Aceasta implică o sincronizare rezonabilă între dispersia polenului și receptivitatea florilor. Pentru conifere, polenul este dispersat de vânt pe o perioadă de câteva zile. Răspândirea polenului depinde de umiditate, temperatură și condițiile vântului. Polenizarea este foarte greoaie, uneori imposibilă,  datorită vântului. În funcție de genul de conifere, conurile se vor coace în timpul sezonului de creștere actual sau în următorul. (Sursa:  https://hortnews.extension.iastate.edu/1993/6-9-1993/conflow.html )

 

Pentru unele conifere perioada intre polenizări poate dura câţiva ani. Se spune că există specii de pin la care florile apar la interval de aproximativ 100 de ani. Nu cred că a stat nimeni să verifice informaţia, dar ceea ce este foarte clar este că apariţia florilor la aceste conifere este un… miracol, iar florile sunt deosebit de frumoase. Pinul trăieşte şi 1000 de ani..., dar cât de repede îl doborâm la pământ. Am ilustrat cu câteva fotografii personale surprinse în Grădina Botanică Iaşi, acum 5 ani. De atunci nu am mai avut norocul să văd acei copaci înfloriţi.

S-auzim numai de bine.