Râsul ca o terapie, poante fotografiate

Am citit acum ceva vreme o carte tare simpaticã. Se numeşte “Terapia prin râs” şi îl are ca autor pe Lenny Ravich, directorul Institutului de Terapie Gestalt din Tel Aviv.  Pentru cei care nu ştiu, se considera că “teoria terapiei Gestalt reprezintă perspectiva originală, nealterată şi naturală asupra vieţii.” Mai multe detalii AICI.

Fetili, ah fetili !

Într-un comentariu mai vechi, aminteam  reacţia primordială, intuitivă ( nu ştiu cum altfel să-i spun), a organismului nostru de a reacţiona în faţa pericolului. Spuneam că „luptã sau fugi”  este răspunsul automat al organismului, care pregăteşte corpul pentru una din cele două stări: de a lupta sau de a fugi în momentul în cazul unui atac.

La noi, dacã vrei, poți sã tragi mâța de coadã

Citind “Terapia prin râs” îmi dau seama că râsul devine la rândul său un element complementar la reacţiile de mai sus. Poate fi un mijloc de a lupta sau o cale de a evita pericolul, de a te retrage/a fugi.

“Nu există probleme în viață, ci doar oportunități”. Se pare că este în genă a poporului român, aceasta zicere a lui Ravich. Este o axiomă pe care strămoşii noştri au utilizat-o de-a lungul istoriei, ori de câte ori au fost atacaţi de eventuali cuceritori. Atacul, dorinţa altora de a cuceri aceste pământuri a devenit pentru localnici o oportunitate. Să le dovedim că suntem în stare să-i oprim, să-i fugărim la ei acasă. Ba mai mult, Dacă, vremelnic ne-au cucerit (vezi romanii), i-am acceptat, i-am asimilat şi i-am învăţat şi  limba noastră. Aşa am rezistat – o oază de latinitate într-o mare slavă şi austro-ugro-finica. Aceasta este o abordare în genul promovat de domnul Ravich în cartea sa “Terapia prin râs”.

Când mergi la slujbã cu panofi noi

“Există cazuri concrete de oameni care au trecut cu bine peste provocările vieții doar cu o atitudine pozitivă, cu umor și optimism” spune autorul.
“Nu te judeca și nu îi judeca nici pe ceilalți. Cei care îi judecă pe alții se judecă de fapt pe ei înşişi și contribuie la propria autodistrugere”

Un aparat care te coafeazã... de bani

“Optimismul și abilitatea de a râde de tine însuți ajută ca suferința să nu devină tragedie”. Cred că aceasta este o idee pentru care multe lucruri nu merg bine în România. Românii nu sunt pretenţioşi. Păţesc un necaz şi o dau pe glumă, nu încearcă să identifice cauze/motive pentru a corecta/îmbunătăţi lucrurile. De aici şi vorba “Las’ că merge şi aşa”. Iar lucrurile se pot repeta, în aceleaşi condiţii. Rele adicãtelea.

Dacã nu iei mãsuri, unii ți se urcã în cap

De ceva vreme am adoptat o dumã nouã în viaţã, pe care am regăsit-o în “Terapia…” Unii îi spun paradigmã. " Nu lua viaţa prea în serios. Oricum nu scapi viu din ea." Vă recomand cu încredere să citiţi cartea lui Lenny Ravich despre care vorbim . nu o să vă pară rău.

Virtual rendez-vous

Am zis să ilustrez postarea cu câteva fotografii mai glumeţe. Sper să vă facă să zâmbiţi, poate chiar să râdeţi. “Nu încetăm să râdem pentru că îmbătrânim. Îmbătrânim pentru că am încetat să râdem.”. Uite că asta nu vrea nimeni. Sau cum spunea cineva: "Toată lumea vrea să înainteze în vârstă, dar nimeni nu vrea să îmbătrânească."

Să ne distrăm, să fotografiem să ne bucurăm şi să auzim numai de bine.

Subiecte de fotografiat - Legende locale: Minunea de la Podul Înalt

"...Sultanul turcesc avea la îndemână călăreţi neîntrecuţi, pe cai arăbeşti, iuţi ca săgeata; tunuri îndemânatice, cărora cele mai mari cetăţi nu le stătuseră în cale, ieniceri plini de îngâmfare, obişnuiţi cu războiul şi cu biruinţa…
Ştefan se încumetă să ducă în faţa unei oştiri atât de puternice mai mult muncitorii pământului strămoşesc: oamenii de sapă şi de plug, care aveau drept podoabă minteanul (haină ţărănească, scurtă şi cu mâneci) şi sumanul (haină ţărănească lungă până la genunchi) zilelor de sărbătoare.

– Cu Dumnezeu înainte, dragii mei oşteni, căci de la Dânsul numai va putea să ne vină mântuirea! strigă Ştefan voinicilor săi. Şi, iute şi neastâmpărat cum era, sări cel dintâi în mijlocul turcilor.

Şi atunci, minune! S-au clătinat ienicerii nebiruiţi, s-au înfricoşat călăreţii oţeliţi şi au amuţit tunurile; iar sultanul a luat-o la fugă în josul ţării către Dunărea bătrână, pe unde venise. Iar Ştefan s-a întors fără mândrie în târgul Vasluiului, tot aşa cum pornise, şi a îngenuncheat înaintea altarului, aducând lui Dumnezeu laudă pentru acea biruinţă. A chemat în jurul său pe toţi vitejii de la Podul Înalt, le-a dat ranguri mari în oştire, făcând boieri pe plugarii săi.

Le-a poruncit să postească toţi, cum va face şi el, timp de patru zile, numai cu pâine şi apă. A dat veste în toată ţara ca nimeni să nu-i dea lui biruinţa aceea, ci numai lui Dumnezeu, căci el – Ştefan – nu poate să se mândrească cu aşa minune..." (Sursa:Doxologia.ro)